Copilul - între a fi om şi a fi perfect!

Subiectul ales a apărut din simpla observare a părinţilor cu copii de vârsta preșcolară şi efortul acestora de a face din copiii lor “cei mai buni” pe toate planurile, prin implicarea în foarte multe activităţi ce le limitează timpul la joacă şi zbenguială, adecvate copilăriei și vârstei.

Presiunile resimțite din exterior, din  mediul educațional dar și din cel familial, presiuni puse de alţii dar şi presiuni ce vin din interior, din dorinţa de a fi cel mai bun,  fără a ţine cont de “un celălalt” sau de regulile şi limitele impuse nu doar de societate dar şi de moralitate, pot interveni în buna dezvoltare a copilului  punându-și astfel pecetea pe comportamentele viitoare.

Între a îngădui totul din dragoste, şi a dezvolta în copil un sentiment confuz de lipsă de reguli şi de ordine a acestei lumi,  și între a interzice totul, din anxietate sau dintr-o preocupare mai mare pentru propriile interese ale adultului, în care copilul nu-şi are loc, adultul este cel care trebuie să găsească modalități de a-i transmite acestuia ca reușită umană este mai importantă decât reușita socială; și, așa cum încheie Delia Sepetean Vasiliu (2009) în postfața cărții „Dificultatea de a trăi”, singura mare datorie a copilului rămâne „aceea de a fi om, nu de a fi perfect sau conform dorințelor celorlalți” validându-se astfel ca ființa umană în fața lui și a lumii.

Pentru că ceea ce devenim în viaţa adultă îşi are originile în primele experienţe ale copilăriei, un copil care nu își poate construi respectul pentru autoritatea părintelui, educatorului, societății, este un copil nefericit; el va trăi cu un sentiment confuz care  nu-i va da posibilitatea să simtă sentimentul de a fi protejat, securizat de către părintele, educatorul, sau societatea în care trăiește.

Dacă ne uităm la perspectiva istorică, aceasta ne arată că în  Evul Mediu copilul era considerat ca un adult imperfect, fiind integrat în muncă de la o vârstă fragedă. Dar începând cu secolul al XIII-lea şi până în secolul al XVIII-lea, atitudinea față de copil se schimbă și apare sentimentul de dragoste și grijă pentru dezvoltarea și educația sa. Astfel, preocuparea pentru locul copilului în familie și grija pentru bunăstarea sa se dezvoltă până la punctul de a fi considerat „majestatea sa copilul – His Majesty the Baby”, expresie pe care Sigmund Freud o utiliza pentru a desemna locul privilegiat al copilului.  (Freud, 2017, 56)

Este destul de evident ca în societatea în care trăim, noua familie care s-a construit e orientată acum cu totul înspre copil, iar părinții au un singur scop: copiii lor să ajungă sa aibă funcții sau roluri pe care ei și le-au dorit dar nu le-au avut niciodată. Iar totul ajunge sa fie organizat în jurul „promovării” copilului, un copil responsabil să ducă în spate povara tuturor speranțelor neîmplinite ale părinților săi.

Astfel, acesta ajunge să se simtă când dușmanul direct, dacă aduce atingere familiei prin nerealizările lui, când mândria familiei, atunci când aduce note bune, rezultate și victorii. Părinții ajung să facă eforturi mari să controleze și să modeleze totul iar mijloacele pentru a-l înțelege și modela pot fi alese, de cele mai multe ori, greșit.

Prin urmare, în cazul atitudinii față de copil este nevoie de un echilibru, care să-i permită o adaptare progresivă la lume și la viața și, o dezvoltare treptată, în conformitate cu vârsta, a propriei autonomii și a propriei identități, și nu ca simplu obiect al dorințelor celorlalți.